La multi ani România! Emoţionante versurile lui Radu Gyr, frumoase glasurile măicuţelor. Când dupa o liturghie de duminică am ascultat prima data cântecul acesta am simţit şi am sperat ca nu e totul pierdut in ţara acesata, că macar trecutul poate să ne dea demnitate.
Am obosit sa ma nasc din idee, Am obosit sa nu mor - Mi-am ales o frunza, Iata din ea ma voi naste, Dupa chipul si asemanarea ei, usor Seva racoroasa o sa ma patrunza Si nervurile îmi vor fi fragede moaste; De la ea o sa învat sa tremur, sa cresc, Si de durere sa ma fac stralucitoare; Apoi sa ma desprind de pe ram Ca un cuvânt de pe buze. În felul acela copilaresc În care Se moare La frunze.
O săptămână petrecută la Braşov şi una la Bucureşti au înlocuit concediul pe care nu l-am avut anul acesta. Deşi nu au fost doar călătorii de plăcere si cursurile la care am fost erau destul de lungi, am reusit pe înserat sa colind totuşi prin oraş şi să simt astfel si pulsul unor oraşe mai bine văzute decât Aradul meu de adopţie. Despre Braşov auzisem doar lucruri bune ( oraş curat, civilizat ) spre deosebire de Bucureştiul despre care toţi concitadinii pe care eu îi cunosc spuneau doar lucruri nefavorabile. De asemenea Braşovul pentru mine era învăluit de o amintire frumoasă, doream să revăd o stradă, gara , Tâmpa, locuri peste care se aşternuseră 25 de ani spre deosebire de Bucureştiul care, datorită eşecului de la admiterea la facultate, încă mai face să mi se strâmgă stomacul.
De plăcut mi-au plăcut ambele oraşe dar doar in partea lor veche, cu plus pentru Bucureşti. Nu mi s-a părut deloc necivilizat, haotic. Are multe locuri frumoase, Lipscaniul te poartă îm timp, Cişmigiul pe care doar l-am dibuit la lumina felinarelor electrice avea un aer îngheţat, încremenit şi el în timp.
Ascult intotdeauna cantecul parintelui Savatie, cu o "stare a inimii anume", cu o stare in care gandul catre cei ce nu mai sunt, sau sunt dar sunt departe, devine atat de puternic incat toate cuvintele ramase nespuse devin cuvinte si ganduri deja impartasite. Imi plac versurile si vocea calda a parintelui desi initial mi s-a parut ciudat ca un monah sa cante la chitara.
Ultima zi de liceu a Iuliei,atmosfera solemna intr-un liceu care tine la renumele sau, emotii, zambete amestecate cu lacrimi, sperante pentru mai departe. Parca timpul a trecut print-o bucla in care m-am regasit si eu la absolvire.
Intr-o lume tot mai lipsita de modele Sfantul Ioan cel Nou, praznuit astazi, este o marturie vie de peste sase sute de ani despre ceea ce inseamna credinta marurisita cu pretul vietii, atitudine demna in fata mai marilor, toate venind si implinindu-se prin dragostea pentru Hristos.
"Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află de şase sute de ani în ţara noastră, s-a născut în oraşul Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi binecredincioşi şi foarte iubitori de Hristos. Fiind negustor de mărfuri, ca şi tatăl său, evlaviosul Ioan a plecat cu corabia din oraşul natal spre Cetatea Albă de la gurile Nistrului, aflată pe atunci în stăpânirea tătarilor închinători de idoli. Pe Marea Neagră a avut mai multe discuţii de credinţă cu un negustor veneţian, anume Reiz. Dar, văzându-se biruit în cuvinte de fericitul Ioan, care mărturisea şi apăra cu zel dreapta credinţă ortodoxă, veneţianul a hotărât să se răzbune asupra lui.
Sosind în Cetatea Albă, Reiz l-a pârât pe Ioan la mai-marele cetăţii, cum că ar dori să se lepede de credinţa ortodoxă şi să se închine soarelui şi idolilor păgâneşti. Dar Ioan, mărturisind pe Hristos cu mare tărie şi curaj, a fost dat la grele chinuri şi bătăi, pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu. Apoi, văzându-l statornic în dreapta credinţă şi gata să-şi dea viaţa pentru Sfânta Evanghelie, a fost şi mai mult bătut şi târât pe uliţele Cetăţii Albe, legat de coada unui cal neînvăţat, până când un iudeu fanatic i-a tăiat capul cu sabia, fiind în vârstă de numai 30 de ani. Noaptea, văzându-se cor de îngeri şi făclii aprinse în jurul trupului său, sfintele lui moaşte au fost luate cu cinste şi aşezate în biserica ortodoxă din Cetatea Albă. Aici au stat 70 de ani, făcând multe minuni şi vindecări de boli.
În anul 1402, la 2 iunie, moaştele Sfântului Mucenic Ioan, numit „cel Nou", au fost aduse cu mare cinste din Cetatea Albă de trimişii voievodului Alexandru cel Bun şi au fost aşezate în biserica „Mirăuţilor" din Suceava, vechea capitală a Moldovei, devenind astfel cel dintâi sfânt ocrotitor şi grabnic ajutător al moldovenilor. În anul 1589, moaştele Sfântului Ioan „de la Suceava" au fost strămutate din vechea biserică domnească în noua catedrală zidită de Bogdan al III-lea, unde se află până astăzi.
După ce au stat un timp în Mitropolia din Iaşi, în anul 1686 moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost luate de oastea poloneză a lui Ioan Sobieski, împreună cu evlaviosul mitropolit Dosoftei şi cu o mare parte din tezaurul ţării, şi duse lângă Liov. După 97 de ani de înstrăinare, la 13 septembrie 1783, sfintele sale moaşte au fost readuse cu mare cinste la Suceava şi s-au aşezat în vechea biserică domnească, unde se află şi astăzi."
Algo pequeñito, algo chiquitito Una rosa blanca Una caricia, un beso dulce y un perdón
Algo pequeñito Algo chiquito Un gesto tierno, una mirada Un abrazo, una flor
Algo pequeñito Algo chiquitito Un simple te quiero Con dulzura, con cariño y con pasión.
Es lo que te pido, amor Mi vida se derrumba Me partes el corazón Trata pronto de cambiar El tiempo se termina ahora de verdad.
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquitito, ou ou ooo... cosas simples que ahora no me das que te pido con locura si no quieres terminar
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquitito, ou ou ooo... En tus manos tienes la ocasión Hoy decides si quererme O romperme el corazón.
Algo pequeñito Algo muy bonito tu pelo al viento Que se enreda entre mis manos al calor.
Has sabido comprender Que las pequeñas cosas Son las que hacen esto arder Ahora trata de cambiar El resto de las cosas ya se arreglarán.
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquitito, ou ou ooo... Cosas simples que ahora sí me das Que te quiero con locura y siempre yo te voy a amar.
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquitito, ou ou ooo... En tus manos tienes la ocasión Decidiste tú quererme Y no romperme el corazón No romperme el corazón, oooo...
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquito, ou ou ooo... Cosas simples que ahora no me das Que te pido con locura si no quieres terminar.
Algo pequeñito, ou ou ooo... Algo chiquitito, ou ou ooo... En tus manos tienes la ocasión Hoy decides si quererme
Numite si rusalii ( dupa data in care isi fac scurta aparitie), micutele vietuitoare erau considerate intrupari ale tinerilor morti inainte a-si fi indeplinit menirea de soti sau sotii. Acestora li se acordase o zi din an, cea care corespunde unei mari sarbatori crestine, Pogorarea Sfantului Duh sau Rusalii, in care sa poata cobori pe pamant sub forta unor fiinte inaripate care sa traiasca pentru cateva clipe bucuria dragostei. Odata cu implinirea acestui moment, cei care se bucurasera de el urmau sa moara pentru a reinvia anul urmator in acelasi dans de o frumusete cruda.
Un mit rasfrant in realitate
Asemenea legendelor, efemeridele nu traiesc mai mult de o zi, singurul lor scop fiind acela de a se imperechea. Fenomenul este unic in lumea vietuitoarelor, fapt ce i-a determinat pe multi paleontologi sa creada ca acest caracter al efemeridelor este unul arhaic.
Ele fac parte din ordinul Ephemeroptera, dupa termenii grecesti ephemeros=efemer si ptera=aripa, si sunt, in acelasi timp, descendente ale grupului stravechi de insecte numit Paleoptera, din care cele mai multe specii, multe dintre ele gigantice, au disparut de milioane de ani.
In prezent, peste 2500 de specii de efemeride sunt raspandite in toata lumea mai putin in Australia si Oceania. Spectaculosul lor dans poate fi privit si la noi in tara, in serile de iunie, cu precadere in Delta Dunarii si pe raul Tisa. In Ungaria, micile vietuitoare au primit chiar numele de “tiszavirag”, ceea ce s-ar traduce prin “florile Tisei”.
In realitate, efemeridele traiesc intre 1 si 3 ani, dar numai in stadiul de larva. Numite si nimfe sau naiade (nimfe ale apelor dulci in mitologia greaca), larvele duc o viata exclusiv acvatica in cursul careia trec prin mai multe transformari majore.
Ele traiesc in rauri sau lacuri cu apa curata (fiind foarte sensibile la orice forma de poluare), gasindu-se, in special, ascunse sub roci, plante sau chiar in sedimente. Hrana lor este constituita din algele si microorganismele acvatice care le asigura subtantele nutritive necesare dezvoltarii.
Pe parcusul anilor in care viata lor se desfasoara numai sub apa, efemeridele sufera mai multe schimbari, in care isi schimba invelisul exterior. Cu timpul, intre carcasa nimfei si invelisul nou format se acumuleaza gaze care o vor face pe aceasta sa iasa la suprafata, moment in care insecta este aproape matura.
Pentru a-si putea indeplini scopul, efemeridele trec prin ultimul si cel mai dramatic proces de transformare, eliminarea invelisului exterior din care va aparea frumoasa insecta inaripata. Odata cu acesta, orice functie de supravietuire este inexistenta. Efemeridele nu se mai hranesc, aparatul lor bucal nu mai este functional, in timp ce tubul digestiv nu contine decat aer.
Urmeaza o cursa contracronometru care poate dura de la cateva ore pana la o zi, in functie de specie, in care unicul scop este reproducerea. Odata cu incheierea actului de imperechere, efemeridele mor lasand pe fundul apei ouale din care o noua generatie va iesi la lumina.
Pe parcursul vietii, atat la adapostul apelor cat si in afara lor, insectele sunt intr-un permanent pericol datorita numerosilor pradatori naturali. Ele constituie o sursa de hrana importanta pentru mai multe specii de pesti dar si pentru pasari. Cu toate acestea, mii de exemplare apar la suprafata an de an pentru a se contopi intr-un superb dans al vietii si al mortii.
În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta". Asa a fost sarbatoarea de astazi. Cu bucuria plutind in aer si imbracand biserica. Cu timpul oprit si cufundat in prezent. Cu copii, tineri si adulti atat de frumosi imbracati in porturi populare de prin toate zonele tarii. Niciodata privind la cineva nu m-am simtit mai stanjenita, imbracata in hainele mele lumesti. E meritul parintelui, e dragostea lui pe care o revarsa asupra fiecarui om pe care il intalneste si care transforma si modeleaza suflete. Doar asa cred ca e posibil ca in mijlocul iuresului pe care il traim oamenii sa nu uite de unde vin, sa treaca peste barierele impuse de lumea asta vremelnica si sa-si caute originile chiar daca aceasta cautare incepe cu portul national. Mi-e draga bisericuta aceasta, e locul din Arad in care ma simt cel mai bine (daca e sa ne luam simtiri). Cred ca e una din acele "albe bisericele" ca in colindul care spune ca Dumnezeu coboara duminici si dumnicile in albe bisericele.
Se spune ca e bine sa scrii, sa-ti aduni gandurile si sa le dai forma. Nu stiu ce sa cred. O sa vad daca o sa reusesc sa fiu consecventa cu blogul acesta. As vrea sa adun in el o parte din lucrurile care imi plac si care peste o vreme sa imi fie jaloane pentru a recunoaste drumul pe care am trecut Oricum cred ca e mai usor sa ai replica, sa adaugi ceva la ceea ce au spus deja altii Voiam mai demult sa imi fac un blog dar mu stiam cum, nici acum nu prea stiu (ii multumesc lui Vlad pentru initiere)dar sper sa il aduc la un format convenabil mie.
Doar incerc sa vad cum se posteaza, asa ca daca din intamplare ajunge cineva pe aici sa nu ingrozeasca de lipsa coerentei. Incerc si cu un link catre un articol a lui Plesu (sa vad daca merge si sper ca e voie). http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-gind-rapid-despre-iubire
Nu te-mpotrivi. Tu va trebui sa iei aceasta grijă asupră-ţi
in poarta, la care-am ajuns, trecând prin această vale, să fii straja copilăriei mele. A copilăriei ce-o duc incă in mine. Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul, prin toţi anii, sub toate punctele cardinale. Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce la sfârşitul ăstui timp lăsat in urmă intre floare şi poamă. Grijeşte tu să nu se stingă micul incendiu ascuns în inima brânduşei de toamnă.
Avui şi eu o dată spatele ars de urzicile soarelui şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse de mult, dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aici. Copilăria mea e aici şi astăzi. Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine, strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi. Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi c-un surâs sau c-un val de frumuseţe năvălit în obraji.
Vorbele mele să nu te mire. La tâmple, e drept, am o seamă de fire cărunte şi câteva gânduri aplecate-ntr-o dungă - pe frunte. Tu stârneşte numai o clipă îndurătoarea scânteie ce mai mocneşte în vatră, scânteia care aleargă şi râde, mugurul de lumină ce arde în sânge ca moartea de albină.
Ci poarta e în adevar aci ? Poarta sură căreia n-aş vrea pe nume să-i soun ? Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun. Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea, să nu mor mai înainte de-a muri. Dar ită mă-ntreb : Tu, fata din poartă, tu - cine eşti ? Şi dacă nu eşti, atunci unde eşti şi cum vei fi ?